Alternative care sperie

Azi ne-am înscris copilul la şcoală. Am mers toţi patru, cu maşina, la şcoala din satul unde vom locui din vară. Eu eram tare emoţionată, Victor cred că era doar curios, aşa că a decis să vină cu mine. Am intrat la secretariat, secretara acră a vorbit doar cu mine, pe el nici nu l-a băgat în seamă. Ăsta cu siguranţă este criteriu de angajare pentru postul de secretară – acreala. Nu am văzut în viaţa mea secretară care să nu fie acră şi am fost în ultima perioadă a vieţii mele numai în preajma lor.

Mă întreb cum poate o femeie, secretară într-o şcoală să primească la ea în birou o mamă cu un copil şi să nu arunce măcar o privire asupra copilului? Măcar de curiozitate, măcar pentru faptul că eu arăt ciudat în opinia multora şi poate că ar fi fost curioasă să vadă cum arată copilul femeii ciudate care se afla în faţa ei. Ca să nu mai zic că se presupune că acel copil ar veni la şcoală de plăcere…A fost prima lui vizită la acea şcoală şi a fost tratat mai rău ca un gunoi, la un gunoi te uiţi, îl ocoleşti – el a fost tratat ca şi când nu ar fi existat. 😦

Şi după ce am scăpat de tensiunea actului de înscriere la şcoală, în drum spre casă m-am lăsat purtată de gânduri, către homeschooling. Când am auzit eu prima dată de homeschooling/unschooling mi s-a părut o idee frumoasă dar pentru mine nerealizabilă. Pentru că din prima clipă mi s-a părut că ar fi peste puterile noastre financiare şi în plus nu mă văd în postura părintelui care-şi şcoleşte copilul acasă din simplul motiv că eu, ca şi personalitate nu sunt perseverentă, probabil că m-aş plictisi repede şi nu aş reuşi să menţin procesul pe termen lung. Dar, repet, ideea mi s-a părut generoasă şi frumosă şi eram convinsă că atunci când va fi popularizată îndeajuns în România îşi va găsi o mulţime de adepţi. Şi acum, la câţiva ani de la acel moment, mă regăsesc într-o societate în care, numai dacă pronunţi cuvântul homeschooling eşti privit ca un potenţial duşman aş învăţământului, al educaţiei.

Lumea când aude de homeschooling îşi închipuie că sistemul public de învăţământ va fi înlocuit şi va dispărea de pe faţa pământului, iar copiii vor rămâne analfabeţi, în întuneric, se vor transforma în criminali, vor umple puşcăriile, vor distruge minunata noastră societate 🙂 Iar eu, chiar dacă sunt conştientă că nu îmi voi şcoli copiii acasă, m-aş simţi mult mai liniştită să ştiu că am şi această alternativă la învăţământul public. Mi-am înscris copilul la şcoală şi o să-l duc la şcoală, dar aş dormi mai bine noaptea dacă aş ştii că în cazul în care acritura de la secretariat se replică şi în învăţătoare şi în profesoare, îmi pot şcoli copilul acasă. Dar nu pot. Nu e legal. Legea mă obligă să-l duc la şcoală pentru că numai la şcoală poate să înveţe. Să înveţe ce? Cum să-şi ignore semenii? Cum să fie mitocan? Cum să se ignore pe el, ca om, ca persoană unică şi valoroasă? Pentru că în final la asta se va ajunge, să intri în şcoală fără ca cineva să te vadă, să treci prin şcoală ca o umbră, să ieşi fără ca cineva să te fi remarcat şi să umbli prin viaţă ca un nimeni.

Dacă le-aş spune acum prietenilor că am decis să ne şcolim copilul acasă ar veni imediat cu contrargumente şi cel mai tare ar fi că va rrămâne analfabet 🙂 În afară de faptul că deja scrie şi citeşte fără să fi urmat vreo şcoală, de ce oare îi sperie pe oameni ideea că progenitura altuia ar rămâne analfabetă? Adică de ce oare nu ne speriem de eventualitatea că al nostru copil nu va ajunge bine, dar ne terifiază gândul că altul va fi analfabet…Ne place să cream false probleme.

Băiatul nostru va face 7 ani în septembrie. Practic, cele 25 de zile din septembrie pe care a hotărât să le petreacă la mine în burtă ne-au dat acum  şansa să alegem între clasa 0 şi clasa 1. Am ales clasa 0. Foarte puţini au fost de acord cu decizia noastră. Lumea se întreabă dacă o fi prost copilul şi nu face faţă la clasa 1. Ori poate e vreun neadaptat? Nu e prost copilul, ba chiar e peste medie de inteligent şi se adaptează şi foarte bine în grupurile de copii. E drept că-i mai retras în faţa adulţilor, dar nu asta ne-a argumentat decizia. Motivele noastre-s simple: vrem să ne mutăm din Bucureşti într-un sat. Casa nu e încă gata aşa că ne vom muta la sfârşitul verii. Va fi o schimbare mare, nu numai pentru el, ci pentru noi toţi. Am găsit că e mai sănătos pentru toţi să ne luăm un răgaz de un an ca să ne acomodăm cu noua viaţă. Asta promite clasa 0, nu? Clasă de acomodare. Să sperăm că aşa va fi. În plus, ne dorim cel de-al treilea copil, care s-ar suprapune peste celelalte schimbări din viaţa noastră…eu cred că avem motive suficiente şi întemeiate pentru decizia noastră, pentru alţii însă suntem de neînţeles.

La fel cum de neînţeles sunt şi pentru că simt fluturi în burtă când citesc despre naşterea acasă. Eu, care nu am avut nici o clipă şansa unei naşteri vaginale măcar, mă emoţionez tare când citesc poveşti frumoase, aşa cum am citit în ultimul timp, chiar dacă nu numai în România. Şi de fiecare dată când îmi arăt public admiraţia se găsesc voci (multe) care să-mi susure suav în ureche „ce-ar fi dacă toate femeile ar naşte acasă?” Păi nu ar fi. Că nu toate vor naşte acasă. Nici măcar majoritatea. Nici măcar multe. Mereu vor fi doar o minoritate. Întrebarea mea este alta: de ce va sperie atât de tare această alternativă la naşterea în spital? Cu ce m-ar putea afecta pe mine, care şi a 3-a oară voi naşte tot prin cezariană şi evident tot în spital, că x-ulica naşte acasă? E simplu, cu absolut nimc. Dar m-aş simţi mult mai confortabil să ştiu că x-ulica, chiar dacă a decis să nască acasă are parte de tot respectul şi nu e tratată ca o infractoare. Chiar dacă nu o cunosc, mie îmi dă încredere să ştiu că se bucură de tot sprijinul.

Şi iar mi se pare aiurea când citesc cum sunt catalogate aceste mame, ca fiind inconştiente şi cum că fac ceea ce fac ca să pară mai altfel. Ele chiar sunt mai altfel, în sensul bun. Sunt femei informate, asta în primul rând. Şi apoi, nu-i puţin să te cunoşti atât de bine, încât să-ţi asumi un travaliu home alone. Eu pentru asta am toată stima, familiile astea pornesc în această trăire cu o aşa mare încredere şi cunoaştere de sine, încât nimic nu-i sperie.

Şi până la urmă o alternativă rămâne doar o alternativă. Ea poate înlocui ceva doar dacă eu decid să înlocuiesc. Şi chiar dacă în momentul acesta nu am nevoie de alternative, nu ştiu ce-mi rezervă viitorul. Eu vreau să am alternative, să am de unde alege.