E prima oară când citesc un articol de genul acesta și spun că are dreptate omul. La mine nu a fost chiar așa simplu, în sensul că nu am afirmat niciodată că sufăr cu glanda sau că dau în ulcer dacă nu mănânc, dar am folosit tot felul de alte scuze bine elaborate, la fel ca orice obez care se respectă. Singura circumstanță atenuantă este că pe vremea aceea nici nu-mi dădeam seama că sunt scuze, eram convinsă că este cât se poate de adevărat. Asta se întâmplă și pentru că sunt foarte greu de aburit și probabil că inconștient am construit niște minciuni mai credibile decât asta cu glanda sau cu stomacul, dar tot minciuni.
O scurtă recapitulare înainte să intru în subiect:
- Între iulie 2020 și iulie 2021 am parcurs drumul de la obezitate morbidă la normoponderalitate cu ajutorul postului intermitent și a dietei keto, după un plan conceput și ajustat de mine, fără ajutorul vreunui medic. De menționat că nu (mai) am deloc încredere în nutriționiști, nu zic că nu există și buni profesioniști, dar cei despre care am auzit eu sunt dintre aceia care preferă să mențină și să alimenteze mituri despre slăbit cu scopul de a-și spori profitul prin menținerea pacientului într-o veșnică dietă fără a ajunge vreodată la normoponderalitate.
- Din iulie 2021 până în prezent m-am menținut la o greutate constantă tot cu post intermitent și o dietă low-carb foarte permisivă.
- Din decembrie am adăugat 45 minute de sport, de 3 ori pe săptămână și fiole de colagen în dietă.
Întâi o să listez minciunile pe care le-am folosit eu ca să nu fac efortul de a scăpa de obezitate și apoi o să le desființez:
- O să mi se lase pielea / nu o să mai am sâni;
- Fac urât și nu rezist fizic când îmi scade glicemia;
Pielea / Sânii
După un an de dietă pielea mi-a rămas mare și arăta groaznic, exact cum spune toată lumea, inclusiv medicii, în special chirurgii, dar:
- Prima zonă unde am observat că pielea începe să arate rău a fost pe gât. Gușa a fost prima de care am scăpat și am rămas cu o grămadă de piele, cam ca la curcani. Apoi s-au format cute pe mâini și abia apoi prin alte zone, burtă, coapse.
Nu pot localiza exact în timp, dar la un moment dat am observat că pielea de pe gât și-a revenit și jur că nu am făcut nimic pentru asta. Acela a fost momentul în care am început să mă documentez în legătură cu subiectul și am fost extrem de dezamăgită, unica soluție pe care toți o prezentau fiind cea chirurgicală. Descurajant!
Întâmplător am dat peste acest articol care spunea că pielea este un organ inteligent și că nu începe procesul de regenerare decât când sub piele nu mai există depozite de grăsime. Am continuat să caut informații pornind pe această nouă pistă, am făcut conexiuni cu ce se întâmpla cu pielea mea și am tras câteva concluzii care contrazic spusele medicilor chirurgi:
- Pielea are nevoie de cel puțin 2 ani după ce nu mai există grăsime pentru a-și reveni la o altă dimensiune; Dar importat este că își revine.
- Pielea unui om de 46 de ani nu va arăta niciodată ca la 20 de ani; altfel spus procesul de îmbătrânire al pielii este firesc și de așteptat, deci chiar dacă își revine ca dimensiune, efectele vârstei nu se șterg.
- Pielea reacționează foarte bine și este ajutată atunci când grăsimea este înlocuită cu masă musculară. Și nu, nu trebuie să umpli pielea cu mușchi, pielea își revine și ce rămâne arată semnificativ mai bine peste mușchi decât peste slănină.
- Abdomenul, coapsele și fesele sunt zone pe care este mai dificil să fie înlăturată grăsimea, acesta fiind motivul pentru care și pielea își revine mai greu în aceste zone. Dar nu este imposibil.
- De când sunt normoponderală, hai să spunem un an, media ar fi de cam 10 zile/an petrecute în public cu pielea la vedere. Aceste 10 zile nu justifică sub nicio formă restul de 355 de zile dintr-un an de obezitate care vin la pachet cu distrugerea articulațiilor și suferința tuturor organelor, pentru că ceea ce niciun obez nu recunoaște este că absolut tot corpul se deteriorează grav sub numărul excesiv de kilograme. Și abia ăsta nu este un mit, ci adevărul adevărat. Pe scurt, pentru mine este foarte conveabil să caut o soluție pentru a nu-mi expune pielea timp de 10 zile, dar să fiu normoponderală și sănătoasă tot timpul, decât să am o piele bine întinsă penste un număr excvesiv de kilograme de grăsime care îmi afectează sănătatea pe toate planurile.
- Parcursul de la obezitate morbidă la normoponderalitate este una dintre cele mai mari reușite personale, iar aspectul pielii este dovada de netăgăduit că am reușit, o privesc și mă felicit pentru determinare, perseverență, disciplină și pentru inteligența somatică pe care am dovedit-o. Îmi este dragă pielea mea!i După 4 luni de sport și-a mai revenit și chiar am o teamă când văd că e mai întinsă – să nu care cumva să fi pus grăsime, verific numărul de kilograme care este mereu același, doar pielea își revine, de la sport și regenerându-se natural. Atât cât își revine, restul îmi va aminti mereu că înaintez în vârstă și că am petrecut mulți ani de obezitate.
Din punct de vedere estetic a fost convenabilă viața cu sânii mari, dar a fost și foarte limitativă. Sunt puține sutiene mărimi mari, de obicei de la firme foarte scumpe, iar modelele nu sunt niciodată la fel de frumoase ca la restul mărimilor. Ăsta e un mare neajuns de care acum am scăpat. Există mărimea mea pentru orice model îmi poftește inima.
În afară de asta spatele meu îmi mulțumește zi de zi că nu se mai înconvoaie sub greutatea sânilor, iar sânii savurează perioadele fără sutien pe care ca obez nu mi le îngăduiam. Doamnele știu despre ce vorbesc!!!!!
Glicemia
Fluctuațiile glicemiei sunt într-adevăr extrem de neplăcute, aduc cu ele stări de oboseală, de nervozitate, toate cât se poate de reale. Și totuși sunt aproape doi ani de când nu mai am aceste probleme. Nu le mai am de când am redus semnificativ cantitatea de carbohidrați.
Dependența de carbohidrați este responsabilă de fluctuațiile glicemiei și ca orice dependență se vindecă greu spre deloc, dar se poate totuși controla dacă nu te mai minți că ”tu nu mănânci chiar așa de mult zahăr”. Nu doar zahărul este carbohidrat și chiar dacă acesta se găsește în absolut orice, pe lângă el mai sunt multe pe care le mâncăm fără control. Zic doar de patiserie, chipsuri și alte cronțănele, cartofi și tot felul de produse care conțin amidonul din cartofi.
Adevărul este că nu suferim de glicemie, ba din contră, bietul nostru corp răspunde cât poate el de bine secretând insulina când băgăm în noi carbohidrați sub toate formele posibile. Dacă îi dai pace și nu mai mănânci carbohidrați pe pâine dispar fluctuațiile glicemiei și, ce să vezi? Nu-ți mai e rău și culmea, nici foame.
Singurul neajuns real cu care a venit slăbitul a fost topirea masei musculare în primă instanță, iar asta a adus cu ea ceva probleme articulare – odată cu vârsta oasele se micșorează, se creează un spațiu între oase. Dacă există mușchi nu este o problemă, când mușchii se topesc pot apărea dureri. Tocmai de aceea am ajuns să merg la sală. Ca să repar răul făcut. Din fericire masa musculară se poate ameliora la orice vârstă și există atât de multe variante de sport încât absolut oricine poate găsi ceva potrivit.
După 4 luni încă nu-mi place, nu mă trezesc în nicio dimineață cu dorința năpraznică de a-mi face cele 45 de minute de sport, dar îmi este din ce în ce mai ușor să mă motivez și chiar să cresc efortul.
Categoric s-a îmbunătățit și aspectul pielii, dar asta contează spre deloc în contextul beneficiilor reale pe care mi le-a adus sportul. Ceea ce mă face să-mi doresc să continui este faptul că deja îmi pot folosi corpul pentru urcat pe munte și ăsta e un lucru pe care mi l-am dorit mereu, dar nu am reușit să-l fac, întâi pentru că eram obeză și apoi pentru că nu aveam putere. Cred că orice obez are foarte multe frustrări legate de activitățile pe care nu le poate face. De aici putem porni în procesul de motivare. Am mai spus asta și o repet, recompensez orice reușită cu ceva ce-mi doream și nu puteam să am, nu cu ceva de mâncare, așa cum recomandă nutriționiștii. De exemplu, la fiecare lună de sport fără să trișez, recompensa este o drumeție.
La ultima urcare am constatat că nu am putere în mâini și cu mare plăcere am primit primul gând – să încep să lucrez și mușchii brațelor.
Nu m-am transformat în lupul moralist, spun doar că nu există scuze, absolut nimic nu justifică obezitatea. Din păcate nutriționiștii sunt primii care contribuie la perpetuarea acestor mituri și prin asta întăresc dependența de carbohidrați ceea ce face imposibilă orice dietă.
Dacă aș fi știut tot ceea ce știu acum, sigur aș fi găsit mai devreme puterea să schimb radical stilul de viață, dar și eu la fel ca majoritatera am trăit cu ideea că e suficient să reduc porțiile, că e sănătos să mănânc orice, dar să am grijă la cantități, fără să-mi dau seama că atunci când ești dependent de o substanță tocmai cantitatea nu o poți controla.
Mihaela Roxana... 